Drobeta-Turnu Severin (denumire până în 1972: Turnu Severin, în maghiară: Szörényvár sau Szörénytornya, în germană: Turm Severin) este municipiul de reședință al județului Mehedinți, Oltenia, România, format din localitățile componente Drobeta-Turnu Severin (reședința), Dudașu Schelei, Gura Văii și Schela Cladovei.
Localitatea s-a dezvoltat în apropierea castrului roman Drobeta, devenind dintr-un punct strategic inițial un oraș de răscruce a drumurilor pe uscat și pe apă care duceau la nord și la sud de Dunăre. În timpul antichității romane, a devenit primul centru urban din regiune și al treilea din provincia Dacia, după Sarmizegetusa și Apullum. În timpul lui Hadrian orașul a fost declarat municipiu (în 121), în momentul în care populația atinsese 14.000 de locuitori. În timpul lui Septimiu Sever a fost ridicat la rangul de colonie (în 193), ceea ce conferea locuitorilor urbei drepturi egale cu cetățenii Romei.
Pe la mijlocul secolului al III-lea, Drobeta se întindea pe 60 de hectare și era locuită de cca. 40.000 de locuitori. Castrul a fost distrus de barbari și reconstruit în mod reptat în timpul antichității târzii, încetându-și definitiv rolul de garnizoană în anul 602 d.Hr. În evul mediu a fost construită de Regatul Maghiar cetatea Severin, care a fost distrusă la 1526 de Imperiul Otoman.
Pe 23 aprilie 1833 a fost întemeiat din nou Turnu Severin, când domnul Alexandru Dimitrie Ghica a emis actul înființării orașului. Planul inițial al orașului a fost gândit de arhitectul Xavier Villacrosse, secundat de inginerul Moritz von Ott, prin grija domnitorului din acel moment, Barbu Știrbei. În anul 1841, capitala județului s-a mutat de la Cerneți la Turnu Severin.
Geografie
Este așezat în partea vestică a Olteniei, coordonatele sale fiind 22° 33' longitudine estică și 44° 38' latitudine nordică. Orașul este situat pe malul stâng al Dunării, la ieșirea fluviului din defileu, în depresiunea subcarpatică a Topolniței, pe drumul european E70, la 220 km sud-est de Timișoara, 113 km vest de Craiova și 353 km vest de București.Altitudinea este de 104 metri la punctul cel mai înalt, iar punctul cel mai de jos se află situat lângă gară, unde altitudinea este de 48,75 metri față de nivelul mării.
Severinul se află într-o zonă de climă temperat-continentală cu influențe submediteraneene, cu veri însorite și ierni blânde, care oferă condiții pentru dezvoltarea unor vegetații specifice, cum ar fi migdalul, smochinul, liliacul, teiul și castanul sau arborii exotici magnolie, nuc caucazian, ginkgo biloba.
Istoric
Perioada preistorică
Cercetǎrile arheologice realizate de specialiști în istorie de la Universitatea Edinburgh și de la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din București au descoperit, în situl arheologic de la Schela Cladovei (cartier al Severinului actual), urme umane din perioada Paleoliticului. Inventarul arheologic scos la iveală indică începutul vieții omului primitiv, al trecerii acestuia de la stadiul de culegător, pescar și vânator la o civilizație sedentarizată modernă.
O altă descoperire importantă a fost cea a unui Homo Sapiens în vârsta de 8000 de ani (î.C). Primele săpături pe șantierul arheologic de la Schela Cladovei au fost efectuate de istoricul Vasile Boroneanț, începând cu anul 1960. Au fost descoperite, de-a lungul timpului, peste 65 de morminte datând din perioada 7300 - 6300 i.Ch. Datarea cu carbon radioactiv a probelor arheologice confirmă vechimea aproximativă de circa 8000 de ani. Ulterior, pe locul Severinului de astăzi s-a aflat în antichitate castrul roman Drobeta.
Perioada antică
Articol principal: Castrul roman Drobeta.
Castrul Drobeta este primul centru urban ca importanță militară, economică și religioasă din regiunea Olteniei și Banatului, și al treilea centru urban din Dacia, după Sarmizegetusa și Apullum. În anul 126 d.C, sub stăpânirea Împăratului Adrian (117-138 d.C), Castrul Drobetei (14.000 de locuitori, este ridicat la rangul de Municipiu (Municipium Publium Aelium Hadrianum Drobetense), iar mai târziu, sub Împăratul Septimius Severus (193-211 d.C), în anul 193 d.C., este ridicat la rangul de Colonie. Pe la mijlocul secolului al III-lea, Colonia Drobetei era întinsă pe o suprafață de 60 de hectare și avea o populație de aproximativ 40.000 de locuitori. Împărații romani, chiar și în timpul abandonării Daciei, au continuat sa refacă și să întrețină unele cetăți importante de la nord de Dunăre, precum Drobeta.
În Templul principal din Drobeta, la începutul celui de-al doilea război dacic (105 - 106 d.C) este menționată libația (jertfa) celebrată de Împăratul Traian, o jertfă care încă astăzi, istoricii, nu pot preciza sigur scopul religios: consacrarea podului construit peste Dunăre, mulțumire pentru respingerea unui atac dacic împotriva castrului, o binecuvântare pentru familia imperială, fie o jertfă în onoarea zeiței Virtuții și a Onoarei. Libația (jertfa) implica sacrificarea a trei animale masculine, un porc, un berbec și un taur care erau purtați în procesiune sacră în locul unde credincioșii voiau sa fie purificați. (Cato, R.R. 141 ; Varro, R.R. II, 1, 10 ; Liv. I, 44 ; Tac. Ann. VI, 37 ; Hist. IV, 53).
Înainte de retragerea autorității civile romane din Dacia (271 d.C.), creștinismul, având adepți răspândiți în toate coloniile imperiului roman, era incă o religie minoritară. Templele castrului Drobetei sunt citate in perioada Impăratului Gordian al III-lea (238-244 d.C.) ca unele dintre puținele locuri unde in Dacia se practica, printre soldații legionari romani, misterele cultului (cu dedicație militară) a lui Jupiter Dolichețianul (la origine un zeu oriental, inclus in Panteonul roman, adorat pe teritoriul Siriei de astăzi ca zeul suprem Baal al Cerului și al Furtunei [I(ovi) O (ptimo) M (aximo) S(abazio) ]). Legat de cultul particular roman al lui Jupiter (Baal) Dolichețianul la Drobeta, este citată Cohorta a III-a Campestris, pe care cercetători francezi o asociază miticei Cohorte a "III-a Dacice", prezentă în Castru în anul 179 d.C.¹
La mijlocul sec. al III-lea, în perioada domniei împăratului Filip "Arabul" sau Gallienus, sunt reconstruiete termele și castrul, care suferiseră distrugeri în urma invaziei carpice în anii 245-247. Datorită schimbării tacticilor militare, sunt operate schimbări de apărare si de arhitectură la turnurile principale ale Drobetei, adică porți și spațiu intraportal diferite de anii anteriori. Interiorul castrului antic al Drobetei, este înlocuit cu edificii care, o datată cu preodomininanța religiei creștine, reproduc forma unui edificiu basilical grec, cu trei nave. Cele 78 de camere ale Castrului erau distribuite astfel: 42 în praetentura și 36 în raetentura fiind utilizate pentru găzduirea celor două unități menționate de Notitia Dignitatum (XLII,16; XLII,24), cuneus equitum Dalmatarum Divitensium și respectiv Format:Auxilium primorum Daciscorum
Ruinele actuale păstrează forma de cruce pe care a căpătat-o organizarea spațiului intern în urma retragerii din timpul lui Constantin cel Mare (306-337). Ultima refacere a castrului datează din timpul împăratului Iustinian I. Impăratul Iustinian (527-565) a refăcut parțial castrul, Drobeta cunoscand în timpul acestuia ultima perioadă înfloritoare a istoriei sale antice. Sub Împăratul Iustinan, Castrul Drobetei a fost denumit vremelnic cu numele de "Theodora" (dupa numele soției lui).
Distrugerea Castrului antic de la Drobeta a survenit, aproximativ, în prima jumătate a sec. al V-lea și trebuie pusă pe seama hunilor, ocazie cu care denumirea Drobeta a fost abandonată. Monedele majoritare descoperite în urma săpăturilor arheologice, atestă că în momentul distrugerii Castrului antic, sunt datate în timpul împăratului Arcadius. În ciuda acestui fapt, ulterior o nouă refacere a Drobetei are loc în perioada Împăratului Anastasius - Iustinian.
Perioada medievală
Reînflorirea vieții urbane
Cetatea Severinului a fost zidită de Regatul Maghiar ca centru strategic militar constituit împotriva Țaratului Bulgar de Vidin, în vecinătatea ruinelor castrului roman al Drobetei.[4] Biserica latinǎ din incinta cetǎții medievale a fost pusă sub patronajul sfântului Severin de Noricum, de la care, se pare, provine numele așezării. Cetatea Severinului, clădită de regele maghiar Ladislau I (1040-1095) ca fortăreață împotriva pecenegilor și cumanilor prezenți în regiune, va fi pricina unor revendicări permanente și a unui șir de războaie frecvente între coroana maghiară, bulgari și voievozii din Muntenia, începând cu Litovoi, Bărbat, și Basarab I. Într-o primă perioadă, cetatea Severinului este un obiectiv de dispută politică, economică și religioasǎ între principi creștini. Ulterior, atât pentru Țara Românescă cât și pentru Coroana Maghiară, cetatea Severinului devine un bastion de apărare împotriva expansiunii Imperiului Otoman. Cetatea medievală a Severinului, în perioada maximă a zidirii sale, număra șase turnuri de apărare fiind înconjurată cu două valuri concentrice de piatră și un șanț adânc de apă. Responsabilii apărării Cetății Severinului vor purta numele de Bani de Severin. În anul 1383 este atestat primul episcop latin, Gregorius, intitulat "episcop de Severin și al părților de dincoace de munți".
Minorități
În 1899, 5% din populația orașului sunt evrei. Comunitatea ebraică din Turnu Severin, constituită din evrei veniți din Bulgaria, Serbia, Grecia, Turcia și Austro-Ungaria, era alcătuită în două rituri religioase: (ritul "spaniol"), sefarad, și (ritul "german"), așkenaze. Încă dinaintea constituirii orașului modern, evreii erau prezenți și în Cerneți, stabiliți din 1829. În 1910, în Turnu-Severin erau înregistrați 172 de negustori evrei, 3 croitori, 1 dulgher și 10 alte meserii diverse. Prima școală de rit sefarad din Turnu-Severin este constitută în 1871, cu un număr de 58 de elevi. În 1910, numărul lor era 170. Școala va fi închisă în timpul Primului Război Mondial. Comunitatea așkenaze va inaugura propria școală în 1878, cu un număr de 45 de elevi. Existența școlii va fi însă de scurtă durată, ulterior copiii acestei comunități fiind înscriși în școlile de limbă germană ale comunităților romano-catolice și luterane din oraș. În 1894 este consemnată o filialǎ a mișcǎrii sioniste "Așezământul Țării Israelului", Eretz Israel. Figurile emblematice ale comunității sefarade severinene din această perioadă sunt rabinul Elias Crispin și hazanul (cantorul) Calev Moses, în timp ce rabinul M. Schwartz este personalitatea sionistă cea mai cunoscută a comunității așkenaze după Primul Război Mondial. Alte două nume de excepție ale comunitații ebraice severinene sunt scriitorul Rudolf Bernhardt și istoricul Theodor Lavi (Löwenstein).
Viața religioasă
Episcopia latină a Severinului
Între timp, în 1382, este înființată Episcopia latină a Severinului care va dăinui cu întreruperi până în 1502. La fel ca și Episcopia Catolică a Argeșului, Episcopia Catolică a Severinului a fost sufragană (aflată sub jurisdicția) Arhiepiscopiei de Kalocsa, ea însăși sub obediență papală directă. (În Ungaria medievală de începuturi erau două arhidieceze istorice: Kalocsa și Esztergom – (în rivalitate). În Cetatea Severinului cele douǎ biserici (cea din ruinele castrului Drobetei și cea din cetatea medievală), și în plus, cea de a treia (în modesta capelă cimitirului din acele timpuri) au slujit în activitate misionară a călugărilor dominicani, franciscani și ioaniți. Până la fondarea politică a Valahiei a fost așadar Arhiepiscopia de Kalocsa cea care a dirijat activitatea misionară de încreștinare din ținutul Severinului printre cumani și olteni, și la sud de Dunăre spre bulgarii bogomili. Până la stabilirea definitivă a confesiunii ortodoxe a domnilor munteni, în Banatul de Severin și întreaga regiune situată la Sud de Dunăre, religia și activitatea misionară era dirijată în majoritate de la Roma (via Kalocsa), iar politica de la Esztergom (care nu era mereu în acord cu Roma). Misionarii franciscani erau prezenți în regiune deja înaintea fondării Cetății Severinului, având biserica în incinta ruinelor castrulul roman al Drobetei. La scurt timp li se vor alătura călugării dominicani, biserica lor aflându-se intre zidurile Cetății. Episcopia latină a Severinului numără o listă de 12 episcopi:
- Gregorius (1382) OP
- Lucas Ioannis OFM (1390–1394)
- Franciscus OFM (1394–1398)
- Nicolaus Demetrios (1399)
- Iacobus de Cavallis (1412)
- Lucas (1431)
- Dionysius (?)
- Dominicus (1437)
- Benedictus (1439)
- Stephanus OSB (1447)
- Stephanus (1499)
- Gregorius Thakaro (1500–1502)
Primul Episcop catolic al Severinului, Grigore, este un călugăr dominican (Ordinul fraților predicatori - Ordo fratrum predicatorum - OP). Al doilea și al treilea episcop catolic severinean, Luca și respectiv, Francisc, aparțin ordinului călugărilor franciscani (Ordo fratrum minorum - OFM). În evul mediu severinean, în regiunea Cetății, erau două biserici și o capelă (toate trei latine la origine). Cimitirul, împreună cu capela medievală a Severinului, sunt situate în ceea ce astăzi a mai rămas din grădina Liceului "Traian" (situată între Castrul roman Drobeta și Cetatea Severinului). Ruinele bisericii latine, devenită catedrală, se află în incinta Cetății Severinului iar urmele primei biserici latine sunt în grădina Muzeului "Porțile de Fier", fiind prezentate drept "Ruinele Mitropoliei (ortodoxe a) Severinului", ruine care, de fapt, sunt la origine o biserică catolică franciscană, zidită inițial în stil romanic și modificată ulterior în stil gotic.
Situația actuală
În 1990, deși numărul de locuitori al Severinului se triplase în raport cu anul 1948, existau doar trei biserici ortodoxe și o biserică capelă în Cimitirul ortodox al orașului. În 1992 începe zidirea Bisericii "Sf. Ilie Tesviteanul". În 1995, începe zidirea Catedralei episcopale "Nașterea Maicii Domnului". La 4-5 martie 2003, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române aprobă cererea de înființare a Episcopiei Severinului și Strehaiei, sufragană a Mitropoliei Olteniei. Hotărârea a fost ratificată de Adunarea Națională Bisericească la 6 martie 2003. La 12 decembrie 2003, sub președinția Mitropolitului Olteniei, Teofan, are loc ședința de constituire a Consiliului Eparhial. La 11 februarie 2004, Colegiul Electoral Bisericesc îl alege episcop pe Nicodim Nicolăescu. Instalarea a avut loc în ziua de 25 aprilie 2004, la Catedrala episcopală din Drobeta-Turnu Severin.
Obiective turistice și culturale
Perioada antică
Castrul
Vestigiile castrului roman Drobeta, Podul lui Traian și Turnul lui Sever, se pot vedea și astăzi. La jumătatea sec. III carpii, distrug castrul dar și orașul antic. Refăcut, la sfârșitul sec. al IV-lea, castrul Drobetei suferă distrugeri provocate de goți iar la mijlocul sec. al V-lea, sunt consemnate alte distrugeri importante provocate de huni. Castrul roman își încetează definitiv rolul de garnizoană în anul 602 d.C., când triburile avare distrug multe așezări romane de pe malul nordic al Dunării.
Podul lui Traian
A fost construit în numai trei ani (103–105) după planurile celebrului arhitect, Apolodor din Damasc, fiind considerat cea mai îndrăzneață lucrare inginerească a antichității romane. Podul a fost ridicat pe 20 de piloni din blocuri de piatră, fiind lung de 1.135 m, lat de 14,55 m și înalt de 18,60 m, la capete având câte un portal monument, ale căror relicve se văd pe ambele maluri ale Dunării. Pentru partea lemnoasă a construcției s-au folosit stejarii de pe 200 de hectare de pădure.
Locul pentru a construi Podul lui Traian a fost ales de Apolodor din Damasc în avalul Severinului de astăzi deoarece apele Dunării se calmau după ieșirea din defileul Cazanelor (Porțile de Fier) iar fundul albiei fluviului era suficient de încărcat cu pietre și stânci purtate din trecătoarea dintre Carpați și Balcani, un fundament extrem de stabil pentru susținerea construcției. Podul măsura 1135 de metri lungime, legând castrul Pontes de pe malul sudic (Serbia de azi) de castrul Drobeta, pe malul nordic. Aceasta din urmă devenise posesiune romană după primul război dacic (101-102 d.C).
.jpg)
Conform scrierii lui Dio Cassius (LXVIII, 13,1) podul avea aproximativ 18 metri în înălțime și 12 în lățime, căt să permită trecerea, ca pe uscat, a unei legiuni cavaliere în marș. La cele două capete ale Podului, sudic (Pontes) și nordic (Drobeta), au fost construite arcuri de triumf, porți monumentale, expresie a măreției și puterii romane imperiale. O altă descriere a construcției podului a fost făcută de Procopius din Cezareea în lucrarea De aedificis (IV, 6). Pentru a putea pune bazele pilaștrilor romanii au deviat parțial cursul Dunării folosind albia unui afluent sudic care poate fi văzut încă și azi, în Serbia, la est de orașul Cladova. Astfel primii 10-12 piloni au fost ridicați pe uscat. Pentru construcția celorlalți s-au folosit cofraje din bârne de stejar cimentate și sisteme de pompe. Apolodor din Damasc a folosit baza a 20 de stâlpi din piatră, aflați la o distanță de circa 50 de metri unul de altul, aceștia fiind legați prin arcade arcuite impetuos din lemn din stejar. Picioarele din apele fluviului erau formate tot din blocuri din piatră cioplite, ascuțite în amonte și în aval, în formă de carouri, pentru a facilita trecerea curentului puternic al apelor Dunării.
Dio Cassius consideră că Împăratul Hadrianus (117-138) este responsabil de distrugerea parțială a podului pentru a proteja sudul Dunării de invazia triburilor roxolane și lazighe. Distrugerea totală a podului este însă legată de părăsirea definitivă a Daciei (271 d.C), chiar dacă castrul propriu-zis nu este abandonat de legiunile romane pentru încă 300 de ani.
În timpul Renașterii, când interesul pentru operele de geniu ale Antichității erau o pasiune în Occident, regele Francisc I al Franței, a cerut permisiunea Sultanului Soliman Magnificul (care va distruge Cetatea Severinului) să-i permită demolarea unui pilon al podului pentru a afla secretul compoziției cimentului folosit. Ruinele podului au fost studiate amănunțit în perioada modernă în 1689 de către ofițerul de geniu austriac Luigi Ferdinando, conte de Marsigli, care, ținând seama de expansiunea Imperiului Habsburgic, dorea (fără sa reușească) construirea unui alt pod alături de rămășițele podului lui Traian.
Termele Drobetei
Sunt cele mai complicate instalații termale din Dacia Inferioară. Astăzi, se păstrează mai puțin de jumătate din ruinele termelor. Se pare că au fost utilizate atât de soldații ce staționau în Castrul Drobeta, cât și de populația civilă. Au fost construite de soldați ai Leg. V Macedonica o dată cu castrul, iar la începutul secolului al III-lea au fost refăcute și „modernizate” de un detașament al Cohortei I Sagittariorum, condus de Aurelius Mercurius, magister in Figlinis (maistru cărămidar). Pe lângă dotările obișnuite ale unor terme, cum ar fi camera de foc (PRAEFURNIUM), camera de aburi (LACONICUM), sala de baie (CALDARIUM), camera de apă rece (FRIGIDARIUM) și altele, în partea de nord se găseau săli de lectură și un spațiu pentru exerciții și întreceri sportive, PALESTRA.
Amfiteatrul roman
La 5 Noiembrie 2010, alături de castru, au fost descoperite ruinele amfiteatrului roman. Amfiteatrul este sculptat pe Columna lui Traian. Arheologii îl căutau de mai bine de 100 de ani. Specialiștii înclinau chiar să considere amfiteatrul Drobetei o fantezie a celebrului arhitect Apolodor din Damasc. Amfiteatrul, de formă ovală, are o deschidere de 36 de metri, însă săpăturile nefiind încă terminate, deocamdată nu poate spune cu certitudine dimensiunile reale. Este posibil ca acest amfiteatru să fie unul dintre cele mai mari de pe teritoriul Daciei, la ora actuală existând doar trei pe teritoriul României.
Sursa : WIKIPEDIA
Comentarii
Trimiteți un comentariu